INTERVENȚIE PENTRU UN ORAȘ BUN DE TRĂIT

Conviețuim într-un singur oraș, respirăm același aer. Dar este el un oraș bun de trăit?

Platforma de Mediu pentru București este un spațiu neutru de colaborare, în care societatea civilă, mediul academic, administrația și companii acționează împreună pentru a rezolva problemele de mediu ale Capitalei.


VINO ALĂTURI DE NOI


UN PROGRAM INIȚIAT DE
INTERVENȚIE PENTRU UN ORAȘ BUN DE TRĂIT

Conviețuim într-un singur oraș, respirăm același aer. Dar este el un oraș bun de trăit?

Platforma de Mediu pentru București este un spațiu neutru de colaborare, în care societatea civilă, mediul academic, administrația și companii acționează împreună pentru a rezolva problemele de mediu ale Capitalei.


VINO ALĂTURI DE NOI



UN PROGRAM INIȚIAT DE



Mic ghid pentru identificarea păsărilor din Cișmigiu
Mic ghid pentru identificarea păsărilor din Cișmigiu



În cadrul proiectului Grădina cu Oameni, Grupul de inițiativă civică Cișmigiu a realizat un mic ghid pentru indentificarea păsărilor care pot fi întâlnite în Grădina Cișmigiu, dar și în foarte multe alte parcuri din București.

descarcă ghidul aici

Știai că în Cișmigiu trăiesc, poposesc, sau se adăpostesc temporar zeci de specii de păsări? Trecem poate pe lângă ele zilnic și nu ni se arată pentru că nu știm cum să le privim sau să le ascultăm. Cu puțin efort și cu puțină atenție ni se poate revela o lume plină de culoare și de sunet care până acum a fost doar un fundal pentru plimbările sau joaca copiilor din parc. 

Am asamblat un mic ghid de identificare pentru păsările pe care le putem vedea—cel mai probabil—în Grădina Cișmigiu de toamna târziu până la începerea primăverii. Unele sunt rezidente, altele doar iernează aici, în oraș. Pe cele mai multe le vei putea identifica cu ochiul liber, însă dacă observatul păsărilor devine o pasiune, ar fi util să ai un binoclu.

Aușelul cu cap galben (Regulus regulus)

Cuibărește în păduri de conifere și foioase, în special în zonele unde găsește pini, dar în timpul iernii ajunge și în parcuri și grădini. Este cea mai mică pasăre din România și din Europa, având o lungime a corpului de 9-10 cm, anvergura de 16-18 cm și masa corporală de 4,5-7 g. Masculul are o coroană de un galben-portocaliu intens, mărginită cu dungi negre, în timp ce coroana femelei este portocalie cu negru. În Cișmigiu, îi puteți vedea toamna târziu și iarna, țopăind în pinii și tisele din partea de vest a parcului, adeseori precedați de țiuituri.

Botgros (Coccothraustes coccothraustes)

Este o specie de cinteză de talie mare. Adulții sunt maro castaniu pe spate, ruginiu pe abdomen și gât; pe aripi are o dungă albă clar vizibilă în zbor, și penele au parțial colorit negru-albăstrui. Ciocul este masiv, deschis la culoare iarna și închis vara. Lungimea corpului este de 16-18 cm și are o greutate medie de 46 - 72 g. Numele de gen și de specie - Coccothraustes - provine din cuvintele grecești kokkos - sămânță și thrauo - a sparge, cu referire la comportamentul de hrănire al speciei, care consumă semințe lemnoase (pe care le poate sparge datorită ciocului masiv, puternic). Deși rar în Cișmigiu, îl puteți vedea totuși în sezonul rece. Cele mai mari șanse le aveți dacă vă îndreptați privirea înspre coronamentul înalt al arborilor–e posibil să îl vedeți cântând pe o crenguță din vârf.

Cinteza comună (Fringilla coelebs)

Este o specie de cinteză de talie medie. Masculul este mai colorat, având creștetul capului și ceafa gri-albăstrui, partea ventrală maro-roșcat sau castaniu, cu dungi albe, late, pe aripi, în timp ce femela are un colorit mai șters, gri-maroniu. Numele de gen - Fringilla - este denumirea în latină a speciei; numele de specie, coelebs/caelebs provine tot din latină și înseamnă celibatar - cu referire la comportamentul de migrație al speciei, femelele și imaturii migrând mai repede, iar masculii rămânând mai în urmă. Preferă să se hrănească la sol, răscolind covorul de frunze uscate, deci dacă vreți să le vedeți îndreptați-vă atenția în jos.

Cioara de semănătură (Corvus frugilegus)

Este o specie de talie mare din familia Corvidelor. Numele de gen provine din cuvântul latin corvus, care înseamnă corb, iar numele de specie -frugilegus- provine din cuvintele latine: fruges, care înseamnă fructe și lego/legere- a culege. Specia a avut de suferit în ultimele decenii ale secolului trecut din cauza persecuției prin alungare, distrugerii coloniilor și chiar împușcarea păsărilor. În prezent, principalele amenințări ale speciei sunt legate de distrugerea habitatului pentru cuibărit prin tăierea arborilor maturi sau toaletarea agresivă a acestora, precum și folosirea pe scară largă a pesticidelor care reduc resursele de hrană. Toaletarea agresivă a arborilor unde sunt amplasate coloniile și distrugerea cuiburilor sunt cele mai importante amenințări la adresa speciei.

Cioara grivă (Corvus cornix)

Cioara grivă are spatele, abdomenul, părțile laterale și baza cozii de culoare gri, restul penajului, picioarele, ciocul și coada fiind negre. Lungimea corpului este de 48-52 cm, iar anvergura aripilor este de 84-100 cm, cu greutatea de 410-675 g. În România, cioara grivă este prezentă în toate tipurile de habitate, dar preferă zonele din afara regiunilor urbane, cu precădere cele aglomerate, însă poate fi observată în zonele rurale. Cel mai adesea poate fi întâlnită în apropierea zonelor umede, cum sunt bălțile, râurile, lacurile, mărginite sau apropiate de terenuri agricole. În Cișmigiu, ciorile grive sunt rezidente–câteva familii extinse cuprinzând mai multe generații  își împart teritoriul.

Ciocănitoarea de grădini (Dendrocopos syriacus)

Este o specie de ciocănitoare de talie medie. Ambele sexe au penajul alb-negru cu aspect pestriț: spatele este negru, coada este neagră, iar rectricele laterale (penele mari, din coadă) au puncte mici albe, aripile sunt negre și prezintă mai multe dungi albe înguste, iar la baza aripilor se observă două oglinzi albe. În România este prezentă pe aproape tot teritoriul, cu excepția zonelor montane.  Specia cuibărește în România, fiind sedentară. Efectuează deplasări reduse, cu excepția dispersiei juvenililor. Sunt destul de ușor de observat în Cișmigiu, mai ales dacă sunteți atenți la sunetele pătrunzătoare pe care le fac deplasându-se din arbore în arbore.

Graurul (Sturnus vulgaris)

Specie de pasăre cântătoare de talie medie, care are o culoare negricioasă relativ uniformă, cu reflexii metalice verzui-violet, dar cu diferite caracteristici în funcție de vârstă, sex și perioada anului.

Sunt imitatori perfecți, încorporează în cântecele lor sunete de la alte specii de păsări, broaște, mamifere și chiar alarme auto sau ringtonuri. Primăvara poți deosebi masculii de femele după culoarea de la baza ciocului, albastru la masculi, roz la femele. Graurii deseori înnoptează în stoluri imense - există uneori stoluri care ajung la un milion de indivizi. În Marea Britanie, populația este în plin declin, se estimează că au dispărut 8 din 10 păsări. În Cișmigiu, sunt prezenți în număr mare în trecere la sfârșitul primăverii-începutul verii, mai ales în zona din jurul aleii centrale și a intrării dinspre Primărie.

Guguștiucul (Streptopelia decaocto)

Specie de pasăre de talie medie, ușor de recunoscut după penajul relativ uniform de culoare gri, aripile mai închise la culoare și lateralele cozii de culoare albă. Pe spatele gâtului prezintă o bandă (guler) de culoare neagră, flancată de benzi înguste de culoare albă. Irisul este de culoare roșie, picioarele roșu-rozalii și ciocul negru. Sexele sunt asemănătoare. Expansiunea arealului de distribuție al acestei specii este printre cele mai spectaculoase exemple de dinamică biogeografică. Specia are originea în zona central-sudică a Asiei, aceasta colonizând zona Anatoliei aproximativ în secolul XVII. Apoi, începând cu anii 1930, aceasta a colonizat Orientul Apropiat, nordul Africii și mare parte din Europa. Deși numeroasă în Cișmigiu în urmă cu câțiva ani, e văzută din ce în ce mai puțin, poate și din cauză că e o specie precaută și sperioasă și evită deranjul.

Măcăleandrul (Erithacus rubecula)

Specie de pasăre cântătoare de talie mică, cu aspect distinctiv. Coloritul dorsal este relativ uniform, maroniu, iar ventral (în față) este alb. Pe piept și față coloritul este portocaliu intens. Sexele sunt asemănătoare. Juvenilii sunt maronii, cu pete mici, deschise la culoare. Lungimea corpului este de 12-14 cm, iar greutatea de 14 – 25 de grame. În Anglia, sunt simbolul cel mai des întâlnit pe cărțile poștale de Sărbători, sunt o reprezentare a poștașilor victorieni care aveau uniforme roșii. Sunt asociați cu Crăciunul, deoarece aceste păsări cântă și iarna.  La cele mai multe păsări doar masculii cântă, dar femelele de măcăleandru nu se lasă cu una cu două. Și ele cântă. Măcăleandrul cântă și noaptea, dacă are lumină de la stâlpi. Un măcăleandru a depus 20 de ouă și abia stătea pe vârful grămezii! Îl puteți vedea în Cișmigiu mai ales toamna târziu sau în prima parte a iernii–urmați sunetul caracteristic (un țăcănit rapid) și concentrați-vă atenția asupra arborilor mai joși, arbuștilor și tufelor. Îi veți vedea țopăind de pe o creangă pe alta. 

Mierla (Turdus merula)

Specie de pasăre cântătoare de talie medie, care are o înfățișare caracteristică, penajul fiind relativ uniform și închis la culoare. Specia prezintă dimorfism sexual, masculul având penajul complet negru, cu inelul orbital (din jurul ochilor) și ciocul de culoare galben-portocalie, pe când femela are penajul de culoare maroniu închis, pieptul pestriț și ciocul maroniu cu baza gălbuie. Lungimea corpului este de 23,5 – 29 de cm, iar greutatea este de 60 – 149 de g. Mierlele au început să se apropie de grădini și parcuri abia în jurul anilor 1830. Inițial, erau păsări văzute la marginea pădurilor și pe terenurile necultivate (pârloage), dar s-au adaptat la viața pe terenuri agricole și în grădini.  Au o dietă variată, iar asta le-a ajutat să se adapteze foarte repede la viața în orașe.   Se crede că un cântec englezesc despre mierlă (Blackbird) era semnalul special de recrutare a piraților căpitanului Barbă neagră (Blackbeard).  Mierlele adoră băile de soare, stau cu aripile deschise și absorb căldura. De ce? Pentru că sunt ajutate de căldura soarelui să ucidă paraziții din pene. În Cișmigiu, le veți vedea și auzi cu siguranță peste tot. Le place mai ales zona de subarbori, unde se pot adăposti la înălțime, dar se pot hrăni pe sol. Cântecul ei e inconfundabil, dulce și melodios, și inundă parcul dimineața devreme, mai ales în perioada de împerechere (primăvara), dar o mai puteți auzi și scoțând sunete de alarmă sau intimidare (niște sunete pătrunzătoare, aproape de claxon).

Pănțărușul sau Ochiul boului (Troglodytes troglodytes)

Este o specie de pasăre cântătoare de talie mică, cu penajul maroniu-roșiatic dorsal și alb-maroniu ventral, cu dungi negre fine. Coada scurtă și groasă este ținută aproape permanent în sus. Are o sprânceană discretă, alb-maronie și un cioc fin, ascuțit și ușor curbat. Nu prezintă dimorfism sexual. Lungimea corpului este de 9-10 cm şi are o greutate medie de 6-12 g. Specia cuibărește în România, fiind sedentară. În afara sezonului de cuibărit, poate deveni migrator parțial (apar la noi și exemplare din zonele nordice). Specia are un cântec melodios, înalt, dinamic și uimitor de puternic pentru greutatea redusă pe care o are. Cântă în tot cursul anului (în special primăvara). Sunetul de alarmă însă–un țârâit rapid, nervos–e cel care vă va ajuta să îl găsiți în parc. O dată ce auziți sunetul, căutați cel mai apropiat desiș și așteptați cu răbdare să iasă. E suficient de curios și curajos să se așeze pe o crenguță mai la vedere pentru câteva secunde ca să vă evalueze. 

Pițigoiul albastru (Cyanistes caeruleus)

Este o specie de pasăre cântătoare de talie mică, cu un colorit viu. Sexele sunt relativ similare. Creștetul capului, aripile și coada sunt albastre, spatele verzui, iar abdomenul este galben. Obrajii sunt albi, cu excepția unei benzi subțiri negre, peste ochi. Are de jur împrejurul gâtului un colier negru, care se prelungește înspre bărbie și o dungă neagră verticală pe abdomen. Masculul are colorit general mai intens. Lungimea corpului este de 10-12 cm şi are o greutate medie de 7,5-14,7 g. Cu cât e mai strălucitor pieptul unui mascul, cu atât este mai atrăgător pentru femele.  Uneori cuibăresc în cele mai ciudate locuri – au fost găsiți în cutii de conserve, cutii poștale, scrumiere de birou, torpedoul unor mașini abandonate sau radiatorul unei mașini vechi. Puii de pițigoi albastru mănâncă până la 100 de omizi pe zi. Pentru a-i sătura pe toți puii, păsările adulte ar trebui să găsească până la 1500 de omizi zilnic. 85% dintr-o zi normală a unui pițigoi albastru este petrecută în căutare de hrană. În Cișmigiu sunt rezidenți. Iarna se alătură pițigoilor mari și formează cete care cutreieră parcul în căutare de hrană. Are mai multe cântece și suntele, însă cel care vă va ajuta să îl localizați este un țiuit puternic.

Pițigoiul mare (Parus major)

Specie de pasăre cântătoare de talie mică. Este cel mai mare dintre pițigoi și ușor de identificat. Capul este negru lucios cu pete mari albe pe obraji, partea ventrală de culoare galbenă prezintă o bandă centrală neagră, partea dorsală este verzuie închis, iar pe aripa gri-albăstruie prezintă o bandă albă. Sexele sunt relativ similare. La mascul abdomenul este galben intens, iar banda neagră este mult mai lată comparativ cu banda de pe abdomenul femelei. Lungimea corpului este de 13-15 cm şi are o greutate medie de 11,9 - 22,1 g. Emite, probabil, unul din cele mai cunoscute triluri de pasăre - toți îl aud, dar nu toți știu ce specie emite sunetul: un tit-tit-tit sonor (printre multe alte sunete pe care le face). Sunt cunoscuți pentru capacitatea de a cuibări în locuri aproape imposibile: stâlpi de rufe, țevi, cutii poștale. Un pițigoi mare zboară minimum 100 km pentru a le livra puilor peste 10,000 de omizi.  Deși teritorial în restul anului, în timpul iernii formează cete  de 10-20 de indivizi (uneori și pițigoi albaștri) care se plimbă rapid prin tot parcul în căutare de hrană.

Porumbel gulerat (Columba palumbus)

Poate fi găsit în zone cu arbori, parcuri și grădini, ba chiar și în centrul orașelor. Se hrănește pe pajiști și pe suprafețe agricole. Este mai mare decât porumbelul domestic sălbăticit și mult mai ușor de identificat după petele albe, verzi și purpurii de pe gât. Masculul și femela seamănă foarte bine, au pieptul rozaliu, spatele gri, cioc și picioare roz. Ochii sunt de culoare galben deschis. Lungimea corpului ajunge la 38-43 cm, anvergura de 68-77 cm, o masă corporală medie de 450 g.

Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. În ritualul nuptial, masculul merge țanțoș, își umfla gâtul, ține aripile jos și ține coada în formă de evantai. După acestea, urmează un zbor în care produce sunete asemănătoare aplauzelor cu aripile, zboară cât poate de sus, apoi planează spre pământ. Masculul strânge materialul de construcție pentru cuib, iar femela construiește un cuib murdar, din crenguțe, ierburi și frunze. Sunt mult mai sperioși și precauți decât porumbeii domestici, dar nu sunt dificil de depistat. Preferă zonele mai sigure din jurul aleii centrale (mai ales zona de la debarcader și de la buturugă) și dinspre Palatul Știrbei, și îi puteți vedea atât hrănindu-se pe sol cât și odihnindu-se sus în coronament. Sunetul este ușor reconoscibil, mai gutural și mai jos decât al guguștiucului: gugu-gugu, gugu-gugu.

Rața mare (Anas platyrhyncos)

Ca la toate speciile de rațe, dimorfismul sexual este accentuat. Femela are un colorit general maroniu, marmorat, perfect pentru camuflaj în timpul clocirii ouălor. Masculul este viu colorat, capul și gâtul verde metalic, inel subțire alb la baza gâtului, pieptul castaniu. Corpul cu nuanțe de gri, mai închise dorsal, iar penele din jurul cozii, negre. Ambele sexe au oglinda (grupul de pene colorat din aripă) de culoare albastru închis încadrat de două dungi albe. Rața mare este omnivoră și oportunistă. Se hrănește atât pe suprafața apei, căutând cu ciocul plante acvatice sau nevertebrate (insecte, moluște, crustacee și ocazional pești mici) în zonele mâloase sau ape de adâncime mică, precum și pe uscat, cu materiale vegetale sau nevertebrate pe care le poate prinde. Din această specie provin majoritatea raselor de rațe domestice. Primele domesticiri au avut loc în Asia de Sud-Est în neolitic. Adeseori au loc împerecheri între populațiile sălbatice și exemplarele domestice, astfel că există un flux genetic continuu între cele două categorii. Este principala specie de rață văzută în Cișmigiu.

Țiclean (Sitta europaea)

Specie de pasăre cântătoare de talie mică, recunoscută ușor după silueta compactă, cu cioc relativ lung și după comportament, cățărându-se des cu capul în jos pe scoarța arborilor. Penajul este gri-albăstrui pe cap, partea dorsală și aripi, iar ventral este alb-roșcat. Obrajii sunt de culoare albicioasă, iar sprânceana de culoare neagră se continuă pe gât. Subcodal, prezintă un model de pete albicioase care contrastează cu fundalul roșcat, mai accentuat în cazul masculilor. Prezintă dimorfism sexual puțin accentuat. Lungimea corpului este de 12 - 14,5 cm, iar greutatea este de 17 - 28 g. Țicleanul preferă habitatele forestiere și apare în majoritatea pădurilor de foioase și de amestec, dar apare și în parcuri, grădini, cimitire și livezi, acolo unde vârsta arborilor și numărul acestora satisfac necesitățile speciei. În Cișmigiu e destul de abundent, îl puteți vedea oriunde sunt arbori mai bătrâni mai puțin expuși (pare să prefere zonele mai întunecate). Dacă vreți să mergeți la sigur, petreceți ceva timp în jurul Podului Mare și urmăriți sunetul caracteristic “chuitt”.

Vrabia de casă (Passer domesticus)

Specie de păsărele de talie mică, cu colorit general maroniu. Pe spate alternează cu dungi negre, iar în aripă are o dungă neagră. Abdomenul, obrajii și pieptul sunt gri. Masculul are și creștetul capului gri, iar gâtul și pieptul negru. Lungimea corpului este de 14-16 cm şi are o greutate medie de 20-39 g.

Și în Epoca de Piatră erau vrăbii lângă așezările umane. Se înmulțesc atât de rapid, încât oamenii au crezut că ouăle lor sunt un afrodiziac foarte puternic. Deși în Marea Britanie a fost una din cele mai comune păsări, în ultimii ani, numerele au scăzut drastic. Din 1977 până acum, englezii au pierdut 7 din 10 păsări, iar Londra a pierdut 75% din vrăbiile ei numai între 1994 și 2000. Cea mai mare parte a vrăbiilor din Cișmigiu sunt vrăbii de casă. Chiar dacă par neremarcabile, nu le ignorați, poate aveți noroc să vedeți printre ele ruda mai rară, vrabia de câmp (cu obraji albi cu o pată neagră în mjloc și creștetul maro).